Era un an greu, dar lumea se trăgea la carte

”Învățam scriind cu grafit pe-o placă – scrii și stergi cu mânica, iară scrii și iară ștergi, pentru că bani pentru caiete și creioane rar cine avea. Manualile erau și ele un adevarat blestem al copilăriei. În clasa a doua ori a treia am rămas fără carte de citire.

   Târziu aproape de crăciun, vine învățătorul Pavel cu un clit de manuale și ne spune să aducem bani de acsă – cam câte cinci lei costa manualul. Era un an greu, dar lumea se trăgea la carte, și azi doi copii aduc bani și seara  se întorc cu manualul în trăistuță, mâine mai vin doi cu câte cinci lei si clitul scade, se topește ca zăpada în pragul primăverii, iar eu vin zi de zi și tac chitic  când intră învățătorul cu  manualele în clasă; tac pentru că iarna, după cum se știe, găinele nu se prea ouă, iar ouăle erau singura avere a mamei, și atunci  când nu avea ea parale, nu aveam nici eu de la cine cere.

   Vreo săptămână și ceva n-am mai invățat nimic. Acasă tot așteptam poate mama, vorbind cu tata, va pomeni de manual; la școală mă rugam în gând Domnului  să nu mai vină atâția cu bani, poate îmi rămâne și mie manual până la urmă, dar vremea trece și uite că ieri au fost patru, azi au rămas numai trei, apoi au ramas numai două. Și, într-o zi, când încă cineva a adus un banuț și Harabagiu s-a dus în fundul clasei de i-a dat manualul, întorcânduse și trecând pe lângă banca mea, a șovăit o clipă din mers. Cu o mișcare largă, omenească, a aruncat ultimul manual pe bancă, în fața mea, și am ramas să port pentru toată viața culoarea, mirozna și foșnitul acelei cărțulii.”

                                                                                                                          (Ion Druță)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *