O lacrimă pentru o picatură de apă

Esmiralda desprinzindu-si plosca de la briu, o daduse cu blindete la buzele arse ale nefericitului

„… Urma a doua lovitura, apoi a treia si inca una, si inca una, fara incetare. Roata se invertea mereu si loviturile curgeau intruna. Curind Tisni singele; multimea il vazu siroind in mii de firicele pe umerii negri ai cocosatului, iar sfichiurile subtiri, in rotatia lor care sfisia aerul, il imprastia in stropi peste cei de fata. Quasimodo isi reluase, macar in aparenta, nepasarea de la inceput. In general Quasimodo, era urit de oameni. Ploua cu ocari si hundueli, pe alocuri chiar cu pietre.
Vremea trecea. Cocosatul se afla acolo de cel putin o ora si jumatate, sfisiat, schingiuit, ocarit intruna si aproape ucis de loviturile petrelor.
Deodata se zbatu din nou in lanturi si cu mai multa disperare, rupind tacerea, striga cu o voce ragusita si furioasa:
– Apa!
Strigatul acesta deznadajduit, departe de a stirni mila, oferi inca prilejul de distractie.
Peste citeva minute, Quasimodo isi indrepta spre multime privirea disperata si repeta cu glas mai sfasietor:
– Apa!
Si toti risera iar:
O femeie ii azvirli o piatra in cap:
– Sa te-nveti minte sa ne terezesti noaptea cu dagatele tale, blestematule!
– Uite un blid sa bei!, striga un barbat, aruncindui in piept, un ulceor spart.

In clipa aceea, vazu cum gloata se da in laturi. O fata imbracata ciudat iesi din multime. Ochiul lui Quasimodo scanteia. Era tiganca pe care incerca sa o rapeasca noaptea trecuta, din care osinditul simtea vag ca ispasea acum, lucru de altminteri, cu totul neadevarat, caci pedeapsa se datora faptului ca era surd si fusese judecat de un alt surd. Quasimodo nu se indoi nici o clipa ca tiganca venea si ea sa se razbune. Ar fi vrut sa poata darima stilpul si daca fulgerul din ochiul lui, ar fi putut trasni, tiganca s-ar fi pomenit preschimbata in pulbere.
Fara sa spuna un cuvint, ea se apropie de osinditul care se zvircolea zadarnic, incercand sa scape si, desprinzindu-si plosca de la briu, o daduse cu blindete la buzele arse ale nefericitului. Atunci din ochiul acela, pina mai adeneauri atit de uscat si de aprins, se vazu rostogolindu-se o lacrima mare, care curse incet de-a lungul obrazului diform si-atita timp schimonosit de deznadejde. Era poate prima lacrima pe care o varsase vreodata nefericitul cocosat.
Oriunde, privelisteaaceasta a unei fete atit de frumoasa, de proaspata, de pura, de incantatoare si de firava totodata, care alerga plina de mila sa ajute atita nenorocire, slutenie, si rautate, ar fi fost induiosatoare. La un stilp al infamei insa, privelistea era sublima.
Intreaga multime simti acest lucru si incepu sa bata din plme si sa strige: „Bravo! Bravo!”. „
Victor Hugo – Notre-Dame de Paris

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *